tradus din Jo Shapcott, My life asleep, Oxford University Press, 1998
Poliţia a venit odată când îmi făceam dansul morţii
după muzica uimitoare şi circulară ce îmi pătrunsese printr-o deschizătură
a cortexului şi în suflet cu puterea unei şurubelniţe.
M-am mişcat afară şi înăuntrul copacilor verzi. Mi-am folosit
prin aer copitele drept arme discrete. Un pic din popularitatea
presei mi-a ieşit în cale în aceea zi, dar căcat, a fost un performance
efemer, şi desigur nu un poem bun. Rezistenţă.
Cum pot să rezist când trăiesc într-o magazie de lemne şi nici
măcar poştaşul nu ştie cum să dea de mine?
E întuneric aici. Lumina mi se reflectă prin nişele
creierului se înfăşoară bobine şi începe să sfărâie
fără prea multe palpitaţii, mai mult o explozie
urmată de un moment delicat când oamenii tabu
sosesc. Sunt îmbrăcaţi în roşu şi
se aşază de jur împrejurul craniului
formal ca la operă. Şi când încep să cânte – uneori şi
câte şapte deodată – atunci, prietene, te rog, poemul bun
îmi face baraca, capul, lumea să zbârnâie,
îl aud după portativul scris în dâre colorate pe pereţi,
în propria murdărie lăsată pe podea, în gazetele josnice ale naţiunii,
în urechile gingaşe ale oamenilor, respiraţia lor, respiraţia ta:
este nouă de fiecare dată, mereu râvnită şi uşor de reperat
pentru că ştiu cum arată cu ochii închişi.
Lyrikgraphic 